1. Cum arată, în linii mari, o zi în Unitatea de Primiri Urgențe?
Aglomerată, agitată! E o dinamică pe care cu greu poți să o controlezi și cu greu poți să o explici. Noi îi spunem haos controlat, chiar acesta este termenul pe care îl folosim. În medie, într-o zi obișnuită (12 ore), un medic la urgență vede între 40 și 80 de pacienți. Avem 4 medici pe tură și peste 200 de prezentări.
Dar împărțirea nu este egală și fluxul de pacienți nu este unul care să fie constant. Pot să vină 20 de pacienți într-o oră sau pot să vină 2. Noi știm că avem niște vârfuri de prezentare, dar se întâmplă să ai o surpriză ca de la 12 noaptea la 2 dimineața să ai 25 de prezentări, într-o zi absolut obișnuită. Recordul meu personal este de 157 de pacienți în 12 ore, de unul singur.
Vă puteți imagina că, pe lângă cei 40-80 de pacienți, se mai adaugă și aparținătorii, colegii, telefonul pe care te sună toată lumea, deci nivelul de incărcare cu informații este unul pe care puțini oameni pot să-l managerieze. Cine privește din exterior o astfel de zi, poate nu înțelege tot ce se întâmplă.
2. Cum se identifică o urgență medicală?
Nu există un algoritm universal, nu există o regulă de aur. Dar, pacientul grav sau pacientul critic este un pacient care e ușor de diagnosticat. În primele 10 minute după ce a intrat în UPU, e foarte simplu să spui dacă persoana respectivă este un pacient critic. Noi avem suficient de multă experiență. După atâția ani, eu personal îmi dau seama de la ușă, în majoritatea situațiilor, dacă un caz este grav.
Trebuie să avem în vedere, totuși, faptul că fiecare pacient consideră că problema lui este cea mai gravă. Pentru el, nu există alte probleme mai severe. Noi am văzut 100 de pacienți ca el și considerăm că nu este o problemă alarmantă. Însă, nu aduce foarte mult confort dacă îi spui pacientului că nu o să moară din cauza asta. Problema lui rămâne acolo. Disconfortul rămâne acolo. Ei nu se pot raporta la altă urgență. De multe ori, la urgența lui, la partea medicală, la disconfortul pe care îl creează suferința lui, se adaugă și alte elemente. “Trebuia să iau copilul la grădiniță astăzi și nu are cine să mi-l ducă. Am pe mama bolnavă acasă și nu are cine să o îngrijească. Trebuie să fiu mâine la serviciu și eu sunt în seara asta la urgență”. Și lucrurile acestea creează presiuni psihologice suplimentare, asupra pacientului și asupra noastră.
În principiu, ca regulă de bază, considerăm că orice accident sau traumă reprezintă o urgență. De asta în Marea Britanie, departamentul se numește “Accident and Emergency” (A&E). Sunt situații pe care nu poți neapărat să le prevezi. Orice disfuncție a unui organ vital este o urgență. Dacă pacientul are probleme de respirație, probabil că este o urgență. Dacă pacientul prezintă o alterare a stării de conștiință, nu te înțelegi pentru că el este confuz, probabil că este o urgență. Orice sângerare acută, mai puțin ciclu menstrual, este o urgență. Orice pierdere acută a unui simț (auz, văz, tactil) poate să reprezinte o urgență majoră, dar nu e obligatoriu.
Dar încă o dată, nu există regulă absolută pentru urgență. Percepția pacientului este că urgența lui este o urgență reală, o să moară din cauza asta și de asta vin la UPU. Acum, puțin probabil să fie o urgență adevărată. Experiența noastră arată că un procent destul de mic sunt urgențe adevărate, maxim 25% din toate cazurile care se prezintă la noi. Cel mai bun sfat este să aibă o viață sănătoasă, echilibrată, cumpătată, ca să nu ajungă la UPU.
3. Există semne sau simptome care ar trebui să alerteze imediat un pacient să se prezinte la Urgențe, fără să aștepte o programare la medicul de familie/medicul specialist?
În principiu, repet ideea că pacienții ar trebui să aibă totuși o viață cât de cât echilibrată. Ar trebui să acceseze medicul de familie nu doar când se simt rău, ci periodic. Dacă ești mai tânăr, o dată la 5 ani e rezonabil. Dacă ești un pic mai în vârstă și ai niște antecedente, trebuie măcar o dată pe an, poate chiar la 6 luni.
Adică medicul de familie nu trebuie vizitat doar când au căzut roțile. La mașină, dacă te duci când au căzut roțile, e târziu. De aceea există verificare ITP la 2 ani de zile. Că poate e ceva la care tu să nu te aștepți și poate că e nevoie de cineva care e cu adevărat priceput care să vada un semnal, o problemă. O dată la un timp, chiar dacă nu te simți rău, du-te și vorbește cu medicul tău de familie. Poate îți recomandă să faci niște analizi de rutină, gratuite.
Ca nație, ne urăm adesea “sănătate, sănătate”. Dar, în mod real, nu ne preocupăm cu adevărat de sănătatea noastră. Cheltuim foarte puțin pentru asta sau chiar deloc, iar de multe ori nici măcar nu sunt necesari bani, mai ales dacă suntem asigurați. De multe ori, si din teama că o să găsească doctorul ceva, nu se duc la un consult.
Surprinzător sau nu, în România pacienții ajung la urgență când nu mai rezistă. Au crezut că le trece și nu a trecut. Sau le recomandă cineva din anturaj.
4. Ce ar trebui să știe fiecare pacient (sau aparținător) atunci când ajunge la UPU? (Cum se desfășoară procesul de triaj, analize, investigații, etc.)
Toți pacienții sunt evaluați la UPU. Poate unora li se pare superficială evaluarea. Dar să știți că evaluarea aceasta, chiar dacă este așa, din clipitul ochilor, ea este o evaluare făcută de către un medic sau un asistent medical cu experiență. Deci nu-mi trebuie jumătate de zi să-mi dau seama dacă un pacient are un accident vascular cerebral. Dacă urgența este adevărată, eu îi spun pacientul în primele 10 minute că are o problemă reală. Problemele insidioase, cu manifestări mai criptice, da, poate că-ți iau un pic mai mult timp.
De cele mai multe ori investigațiile pe care le cerem ne confirmă o suspiciune. În momentul în care pacientul intră în urgență, el este evaluat și este încadrat într-o categorie de triaj. Nu toți pacienții primesc aceeași categorie de triaj. De asta, noi sperăm, și asta e realitatea, statistică, majoritatea pacientelor care vin cu o urgență adevărată, cu un infarct miocardic, cu un accident vascular cerebral, să știți că primesc un cod de triaj corespunzător. Nu e un sistem care funcționează perfect. Există și manifestări ale unor boli care nu sunt evidente.
După ce pacientul este examinat de medic, urmează o serie de investigații – de laborator sau radiologice – și, uneori, un consult de specialitate. Medicul de urgență nu poate accelera procesele standard, cum ar fi analiza probelor în laborator, dar sistemul este bine integrat, iar fiecare pas este trasabil.
Noi ne orientăm să scurtăm timpii de așteptare. De exemplu, dacă aparatul de radiologie n-ar fi la un etaj superior, unde e nevoie să schimbăm două lifturi, am putea optimiza procesul. Ne dorim acest lucru și facem eforturi. Recent, am primit o donație – un ecograf – tocmai pentru a reduce timpul, astfel încât pacientul să fie examinat rapid, fără să fie nevoie să-l transportăm la alt etaj.
Când chem un consult de specialitate, colegul, care poate fi un chirurg aflat în sala de operație, nu poate ajunge imediat. Dacă nu ai analizele validate la timp, consultul devine inutil, pentru că specialistul va trebui să refacă evaluarea. După ce toate analizele și consulturile sunt finalizate, vine etapa deciziei: trebuie să pui cap la cap toate informațiile și să găsești cea mai bună soluție pentru pacient.
În principiu, pacienții trebuie să înțeleagă că nu ne dorim ca ei să stea în UPU mai mult decât este necesar. Trăim într-o lume in care vrem totul repede. Dacă aștepți mai mult la o coadă la supermarket, nu o să ajute să te cerți cu casierița pentru a accelera procesul. Eventual se deschide alta casa. La fel și aici: nu este o idee bună să te cerți cu medicul sau asistentul care încearcă să-ți salveze viața, în speranța că acest lucru va face procesul mai rapid. Nu putem accelera lucrurile prin conflict. Noi nu putem deschide o casa noua. Numărul de medici este unul limitat și abia ne descurcăm să punem doi medici pe tură, poate trei, dar tot în ideea de a avea grijă de calitatea actului medical. Nu neapărat de a fi mai expeditivi. De a avea suficient timp pentru a sta cu pacientul și a înțelege ce se întâmplă.
5. A crescut numărul de pacienți care se prezintă la UPU în ultima perioadă?
Da, a crescut numărul de prezentări. De obicei, crește cam cu 20-25% în perioada sărbătorilor. Unii pacienți amână vizita la medic până după sărbători, gândindu-se că vor aștepta să treacă perioada respectivă și abia apoi se vor prezenta. Evident, acest lucru duce la un val mai mare de pacienți la UPU. Am observat în ultima vreme și o schimbare: tot mai puțin se respectă “tradiția” legată de Crăciun. Pe lângă cazurile cu care eram obișnuiți – accidente, intoxicații cu alcool sau leziuni provocate de petarde – acum vedem pacienți cu probleme cronice care ajung direct în UPU, pur și simplu. Nu mai există un tipar.
6. Care este procentul pacienților care s-au prezentat recent la UPU și au fost urgențe reale, comparativ cu cei ale căror cazuri nu necesitau intervenție imediată?
În principiu, 20-25% dintre pacienți reprezintă urgențe reale care nu suferă amânare. Adică, dacă 70-75% ar pleca din UPU și s-ar întoarce peste 3 zile, nu ar face nicio diferență. Nu vorbim de accidente, de sângerări acute. Vorbim de patologie cronică care, de cele mai multe ori, se rezolvă în UPU pentru că nu există deschis în altă parte sau pentru că nu apucă să primească un loc de programare la un specialist în ambulatoriu. Uneori suntem singura poartă de intrare în sistemul medical.
7. Ce recomandări aveți pentru pacienți, în special pentru cei cu afecțiuni cronice, astfel încât să evite un drum la UPU în perioadele aglomerate, cum sunt sărbătorile?
În principiu, pacienții cu afecțiuni cronice ar trebui să mențină o legătură strânsă cu medicul de familie și cu medicii specialiști. Colegii noștri, cardiologi, neurologi și alți specialiști, își monitorizează pacienții și le recomandă intervale precise la care trebuie să vină la control. Nu este o politică eficientă să mergi la UPU consultând de exemplu un cardiolog azi, altul peste trei zile și altul peste o săptămână. Fiecare specialist va avea propria părere, iar rezultatul final riscă să fie unul nepotrivit.
8. Există soluții la nivel național pentru a evita supraaglomerarea Unităților de Primiri Urgențe?
Există măsuri care trebuie luate, dar, în principiu, acestea trebuie să fie acceptate de pacienți și discutate la nivelul comunității. Cel mai important aspect rămâne educația sanitară. Dacă începem să educăm populația încă din clasele primare despre cum să abordeze o problemă medicală și ce să facă în astfel de situații, în același timp învățându-i să adopte un stil de viață sănătos, echilibrat și cumpătat, vom avea adulți mai sănătoși și mai puțini pacienți în UPU.
Fie că vorbim de centura de siguranță în mașină, de respectarea regulilor de trafic pentru a evita accidentele, sau de prevenirea obezității, diabetului, hipertensiunii, bolilor cardiace și accidentelor vasculare cerebrale – aceste lecții nu se învață la 40 de ani, ci în clasa I.
9. Personalul UPU lucrează într-un mediu cu un nivel mare de stres. Care este impactul acestui stres asupra moralului și capacității echipei de a menține interacțiuni pozitive cu pacienții și aparținătorii?
Începem cu echipa medicală. La UPU, schimbările de personal sunt frecvente. Puțini oameni pot spune că au ieșit la pensie din urgență. În fazele timpurii ale educației medicale, rata de abandon este foarte mare. La nivel de rezidență în urgență, suntem una dintre specialitățile mai puțin dezirabile. Uzura psihică este evidentă. Din punctul meu de vedere, această problemă nu este suficient de bine cuantificată în România. Nu există un mecanism de consiliere și suport psihologic pentru personalul din urgență, deși aceasta este o temă discutată la nivel internațional.
Nu avem un sistem de sprijin specific, nu ne întreabă nimeni dacă lucrăm trei nopți consecutiv. De cele mai multe ori, suportul vine din partea familiei și a colegilor. Ne sprijinim reciproc, ceea ce este un fel de sistem „peer-to-peer”. Însă, nu este suficient. Problema este subdiagnosticată. De Crăciun, poți să fii la spital cu pacienții sau cu familia ta, iar mulți dintre noi alegem spitalul. Unii sunt și de Crăciun, și de Revelion, și de Paște, alții de ziua copilului sau a soției, iar viața noastră socială are mult de suferit. Impactul acestui sacrificiu este major, dar greu de cuantificat. Nu mai vorbesc de sacrificiile făcute anterior, în etapa de educație, care au implicat multă muncă și renunțări din partea mea și a familiei, pentru a ajunge la nivelul acesta. De aceea, cred că ar trebui întrebați tinerii care vor să urmeze medicina la 18-19 ani dacă sunt conștienți de aceste costuri.
Referitor la pacienți, am implementat un sistem pentru a îmbunătăți comunicarea și pentru a reuși să oferim informații într-un interval scurt, deoarece aceasta este principala provocare. Dacă ai un singur pacient, poți comunica cu el așa cum îți permite timpul. Însă, atunci când ai un flux mare de pacienți, trebuie să oferi cât mai multe informații într-un timp cât mai scurt. Pe lângă pacienți, uneori vin și câțiva aparținători, ceea ce face situația și mai complexă.
Pentru a face față acestei provocări, am decis să implementăm un sistem de afișaj și să învățăm cum să-l folosim eficient. Există sisteme mai avansate implementate în alte zone ale țării. De exemplu, colegii din Oradea au dezvoltat un program pilot prin care pacienții pot urmări statusul situației lor, similar cu un sistem de tracking de livrare a coletelor. Astfel, pacienții știu exact când se întâmplă un lucru, la fel cum știu când le vine un colet. În 2025, toată lumea vrea să știe acest tip de informație în timp real, direct pe telefonul mobil.
La urgență, când cineva află că un membru al familiei este în pericol, nu vrea să aștepte fără să știe ce se întâmplă. Uneori, este posibil să ai contact cu medicul imediat, alteori este nevoie să aștepți. Îmi place să dau exemplul din filmele americane, unde, chiar dacă pacientul intră într-o urgență, aparținătorul este rugat să aștepte și să se întoarcă după o oră și jumătate pentru a afla ce s-a întâmplat. La noi, însă, ușa se deschide din două în două minute, iar explicațiile nu schimbă prea mult starea de fapt. Aceasta poate fi o situație frustrantă și supărătoare. De aceea, educația este esențială.
10. Dacă ar fi să descrieți ce înseamnă să fii medic UPU într-un singur cuvânt, care ar fi acesta?
Vocație. Acesta este cuvântul care definește totul. Vocația este ceea ce te face să rămâi dedicat acestei meserii. Ca și completare, dacă nu îți place ceea ce faci, atunci mai bine renunți.
Atunci când cineva te întreabă de ce îți place urgența, este foarte greu să răspunzi. La fel cum este greu să explici de ce în noaptea de Revelion sau în noaptea de Crăciun nu ești cu familia, ci ești la spital. Este dificil de înțeles, mai ales că nu este vorba despre bani. Vă pot spune din experiența mea, inclusiv din alte locuri unde am lucrat, că banii nu fac diferența. Deci nu este o motivație financiară.
Atunci, ce este acest „altceva”? Eu îl numesc vocație, poate există și alt termen pentru asta, dar cred că aceasta este esența medicinei de urgență.
